FREELANCER (1)

Nu voiam în ruptul capului să trăiesc o viață care nu era a mea. Așa a început totul.

*

Mă uitam într-o seară la un documentar despre un negustor arab care își câștiga existența traversând deșertul împreună cu câteva cămile, străbătând zeci de kilometri pe jos, cumpărând marfă de la unii și vânzând-o, câteva săptămâni mai târziu, altora. Nu mai țin minte mare lucru, însă am amintirea vie a unui episod din călătoria lui când, ajuns la o femeie slabă și zbârcită, a negociat scurt cu ea prețul pentru marfă, i-a plătit suma convenită, apoi s-a întors, încet, cu încărcătura uriașă spre una dintre cămile. Speriată, cămila se opunea din răsputeri, urlând cu disperare. Urletul ăla al ei mi-a ajuns până în măduvă. Abia am mai putut să mă uit la restul documentarului.

Eram acasă, la părinți. Mă întorsesem după șapte ani de București. Șapte ani în care și eu, la fel ca restul furnicarului bucureștean, mă străduisem din toate puterile să reușesc. Mă încovoiasem sub corvezi la fel de mari ca ale cămilelor din deșert, dar spre deosebire de ele n-avusesem niciodată onestitatea să mă recunosc doborâtă, să urlu de disperare. Abia într-un octombrie întâmplător, venită la părinți într-o vacanță de două săptămâni, am ajuns să stau față în față cu viața mea. A fost ca și cum, coborând din trenul care mă adusese din capitală în orașul liniștit de la Dunăre, coborâsem și din celălalt tren, TGV-ul în care îmi petrecusem ultimii șapte ani. În primăvară îmi dădusem demisia de la editură. Cu toate riscurile și cu toată nesiguranța pe care le implica mutarea mea, alesesem să fiu freelancer. Traduceam cărți și, deși munceam de două ori mai mult decât unii dintre prietenii mei salariați și câștigam de trei ori mai puțin decât ei, mă simțeam privilegiată. Îmi recâștigasem, parțial, libertatea pe care fusese dintotdeauna clădită viața mea.

Cele două săptămâni în care am stat la ai mei au fost, într-un fel, în afara timpului. Fiindcă timpul meu ajunsese să se măsoare exclusiv în ore de muncă – nenumărate ore de muncă rostogolindu-se către fatidice deadline-uri. În rarele intervaluri în care nu munceam, mă gândeam oricum tot la muncă și eram mult prea stoarsă de vlagă ca să pot măcar să mă odihnesc. În primele zile de după întoarcerea acasă m-am plimbat în neștire pe străzi, cu o bucurie aproape de nesuportat în piept, o bucurie pe care trebuie să fi simțit-o pe vremuri sclavii eliberați. Mi se părea că văd pentru prima dată cu adevărat pietrele care sclipeau în soare, insectele cu zbor oblic, șopârlele verzi. Mă gândeam, cu o mirare de om bătrân, că în toți anii ăștia în care eu alergasem cu privirea ațintită înainte, viața pe lângă care trecusem fusese la fel de frumoasă ca azi, cu cer albastru nesfârșit, cu pescăruși planând peste Dunăre –  fără țintă, fără grabă, fără condică de semnat, fără plan de vânzări de îndeplinit.

Într-una din zile am ajuns până la muzeu, în partea de jos a orașului. Poarta era deschisă, am intrat nestingherită în curte. Ruinele castrului roman se ghiceau prin iarba înaltă, iar dincolo de ele strălucea Dunărea. În afară de portar, nici țipenie de om; câte o pasăre răzleață aducea câteva secunde de mișcare, după care totul reintra în liniștea  anonimă. Am străbătut încet curtea. Regăseam liniștea aia ca pe o parte a vieții demult uitate de mine, și simțeam că dacă o să mă opresc acolo îndeajuns de mult și n-o să mai plec nicăieri, bucățile rupte dinăuntrul meu vor începe să se pună singure la loc. M-am întins pe una dintre pietrele mari, dreptunghiulare, ale vechiului castru, sub soarele neobișnuit de cald pentru octombrie. Lungită pe spate, cu fața la cer, mi-am dat voie, timidă la început, să-mi simt rănile – pentru prima dată după nu mai știu câți ani.   

Atât de simplă putea să fie viața? Atât de simplă cum o vedeam acum, aici, de câteva zile de când mă întorsesem? După ani  în care alergasem la nesfârșit într-o cursă cu obstacole – trecând prin garduri de sârmă ghimpată, neputându-mă hotărî niciodată dacă alerg prea repede pentru a face ceva temeinic sau prea încet pentru a ține pasul cu ritmul în care mi se cerea să fac lucrurile –, acum vedeam și simțeam cu mirare locul ăsta care părea la capătul lumii, în care nu părea să conteze aproape nimic din lucrurile care contaseră acolo, în vârtejul capitalei, și pentru care plătisem prețuri inumane. Ce voisem, ce căutasem eu de fapt, în tot timpul ăsta?

Mă uitam în jur. Natura era simplă, era firească - iar firescul ăsta era izbitor. Cât de mult mă îndepărtasem de el? Mă simțeam de parcă rătăcisem bezmetică prin niște ținuturi artificiale, unde ritmul vieții nu avea nici o legătură cu biologia mea, cu omenescul din mine. De ce făcusem eu toate astea de bunăvoie? Ce primisem în schimb?

O buburuză a coborât în zbor, strângându-și aripile și așezându-se neștiutoare pe mâneca mea. Uitându-mă la ea ca și cum ar fi fost departe de mine, mă întrebam de ce ar trebui să-i pese cuiva de luptele mele bucureștene, de micile victorii pe care le plătisem cu ani din viață și care mă sleiseră de orice bucurie de a trăi. Nu exista nici o particulă din universul ăsta infinit în care respiram și trăiam pentru care să fi contat atingerea targeturilor bucureștene. În imensitatea lumii care mă înconjura – Dunărea care se vedea până departe, spre Orșova, și cerul nesfârșit de deasupra – nu puteam să nu văd derizoriul eforturilor mele din ultimii ani, neînsemnătatea reușitelor care acolo păruseră vitale pentru viitorul meu, pentru stima mea de sine și pentru locul meu între ceilalți, în societate.

Am revenit în curtea muzeului aproape în fiecare zi în cele două săptămâni de vacanță. Mă trânteam în iarba înaltă și rămâneam acolo ore în șir, privind țintă la cer, uneori fără să mai clipesc secunde lungi. Ajunsesem să mă topesc atât de mult în natura din jur, nemișcată în iarba care mă acoperea, încât se întâmpla să treacă uneori câte o pasăre la câțiva metri deasupra mea, fără să bage de seamă că eram acolo.

(Photo credit: Jill Heyer on Unsplash)

Călătoria mea cu Osho 4

În anul în care am terminat facultatea m-am întors acasă. Aveam 23 de ani și eram la o răspântie în viață asa cum nu mai fusesem niciodată. Până la vârsta aia, drumul fusese trasat oarecum de la sine: după liceu, facultate. Dar după facultate? Teoretic, înaintea mea se deschideau o mie de drumuri. Practic, eu nu reușeam să văd niciunul.

Am început în curând să dau niște meditații la engleză. Mi-am strâns banii câștigați (o premieră absolută în viața mea) și apoi mi-am comandat de la editura Ram toate cele cinci volume din Vijnana Bhairava Tantra.
Îmi amintesc ziua în care am ridicat coletul de la poștă. A fost ca o sărbătoare sacră pentru mine. Cu volumele în brațe simțeam brusc o putere nouă. Mi se părea ca o victorie faptul că acum îl aveam pe omul ăsta de partea mea - o victorie împotriva trecutului meu, împotriva tuturor suferințelor sterile, a rătăcirilor, a anilor irosiți și bolnavi. Era vară, și deși viața mea era incertă, confuză, fără nici o direcție, lumina zilei strălucea orbitor peste tot și toate, pentru că eu luasem hotărârea fermă să aduc ordine în haos și să îmi croiesc drum nou în viitor.

În lunile care au urmat am citit toate cele 112 tehnici de meditație comentate de Osho. Și le-am pus în practică pe cele mai multe dintre ele. În fiecare seară, pe la ora 10, mă așezam în pat și începeam să citesc. Apoi, pe la 11, stingeam lumina și începeam să practic tehnica de meditație despre care tocmai citisem. A doua zi de dimineață, primul lucru pe care îl făceam era meditația - aceeași din seara precedentă. Dacă o meditație anume îmi plăcea în mod deosebit, continuam s-o practic mai multe zile. Apoi treceam la alta.

Așa mi-am petrecut toată vara. „Fii un martor, fii un privitor”. În fiecare zi căutam să rămân în unghiul de observare al martorului. Căutam să-mi privesc cu cât mai multă detașare emoțiile, gândurile, stările, relațiile cu ceilalți, fricile, furiile, accesele de pesimism - și descopeream în felul ăsta cât de automate erau ele, cum apăreau ca la un semn și se înlănțuiau aproape mereu în același fel. Înăuntrul meu erau niște trasee bătătorite, iar emoțiile mele urmau acele trasee. Stările mele nu erau nici pe departe atât de spontane pe cât le crezusem. Și nici măcar nu erau atât de „ale mele”. „Așa sunt eu și cu asta basta”, zisesem pe vremuri, „o fire excesivă, cand tristă fără motiv, cand prea exaltată, ba așa, ba pe dincolo”. Aflam acum că „eu” eram alcătuită dintr-o sumedenie de trasee interioare stabilite prin ani de repetări ale acelorași emoții rezultate din aceleași situații exterioare. Mediul familial, mediul social imediat îmi modelaseră o „fire” care acum se dovedea surprinzător de maleabilă sub acțiunea subtilă, dar necruțătoare a meditației.




Photo by Amanda Flavell on Unsplash

Călătoria mea cu Osho 3

Poate că din cauza asta am acceptat atunci, pentru prima dată, să citesc un fragment din cartea unui indian cu nume neobișnuit și o poză pe coperta patru care nu-mi inspira nimic bun.
În ultimii doi ani, prietena mea Dana încercase, când și când, să aducă în discuție maeștrii spirituali din Orient. N-aveam răbdare nici măcar să le aud numele. Krishnamurti?? Hai, frate... Dacă am ajuns să ascult sfaturi de viață de la unul pe care-l cheamă Krishnamurti... Ramana Maharshi? Cum naiba îi ții minte numele ăstuia și la ce-ți folosește? Dă-l în mă-sa cu numele lui si cu înțelepciunea lui orientală! Problemele mele sunt reale, acute si profund existențiale. Ce sa fac cu alde ăștia? 

În ziua aia, Dana venise la mine cu o carte al cărei titlu m-ar fi pus pe fugă, în mod normal: Vijnana Bhairava Tantra. Pe autor îl chema Osho, iar poza lui îl arăta cu o barbă lungă, albă, și cu ochii închiși. Eu n-aveam deloc încredere în oamenii care stăteau cu ochii închiși fara sa asculte muzica. Muzica buna, muzica adevarata se asculta intotdeauna cu ochii inchisi. Dar sa stai in liniste, cu ochii inchisi, mai ales de fata cu altii? Cum venea asta? În primul rând mi se părea ridicol. În al doilea rând, oamenii se felul asta mi se păreau niște impostori. Ce voiau, de fapt? Să-mi arate trăirile lor profunde? Să lase impresia că se cufunda în nu știu ce adâncuri ale sufletului și că își iau de-acolo înțelepciunea pe care dupa aia le-o vand celorlalți pe bani frumoși? I-or fi păcălind ei pe alții, da' nu pe mine. Mă mândream că eram o ființă vigilentă (în realitate, din cale-afară de suspicioasă și neîncrezătoare) și că aburelile yoghinilor și-ale ălora care te îmbie cu meditație ca apoi să-ți spele creierul nu aveau nici o șansă cu mine.

Dar ajunsesem într-un punct din viață în care nu mai credeam în neîncrederea mea. Nu mai credeam în suspiciunea mea. În perioada aia mă îndoiam de mine mai mult decât oricând. Și eram gata să dau o șansă lucrurilor pe care le combătusem dintotdeauna cu mare înverșunare. Printre lucrurile astea se numărau iluminații orientali pe care îi citea prietena mea. Și care, zicea ea, ar fi avut să-mi spună niște lucruri.

Așa că am luat cartea și am citit fragmentul anume pe care mi-l indicase ea. „De aici până aici”, îmi arătase cu precizie, ca să mă asigure că nu era mult de citit și trăgând nădejde, probabil, că în felul ăsta n-o să-mi pierd răbdarea prea tare. Am parcurs rândurile unul după altul, tot mai absorbită, iar când am întors pagina fără să mă pot opri din citit, prietena mea a plecat din cameră, uimită, lăsându-mă singură cu cartea lui Osho.

Trăiam o revelație. Pentru prima dată în viață, cineva mă dusese în spatele scenei și îmi arătase cum se vedeau lucrurile de-acolo. Și făcuse asta în câteva secunde, prin câteva cuvinte. Mă dusese în spatele emoțiilor , în spatele rolurilor mele (habar n-avusesem până atunci că jucasem roluri, că mă identificasem cu ele și că urcasem culmi ale nefericirii și suferinței doar pentru că crezusem cu disperare, cu furie, cu încăpățânare în rolurile mele). Aveam sentimentul că tot ce căutasem vreodată într-o carte, în toate cărțile, tot ce voisem să-mi spună cineva, formula magică prin care aveam să prefac mizeria vieții în lumină curată se găsea între paginile cărții cu coperte roșii pe care o țineam în mâini.

I-am cerut prietenei mele cartea cu împrumut și așa am ajuns să citesc acel prim volum din Vijnana Bhairava Tantra și să descopăr o lume cu totul nouă. Dacă aș spune că cea pe care o descopeream era lumea interioară, n-ar fi tocmai corect. Fiindcă eram de mult familiarizată cu lumea mea interioară, trăiam intens în ea, mai intens decât majoritatea celor pe care îi cunoșteam. Muzica, filmele artistice, poezia mă aruncau adânc înăuntrul meu, atât de adânc încât uneori regăseam cu greu drumul înapoi. Trăirile mele interioare erau atât de copleșitoare, de incandescente, încât în general căutam să le am doar în singurătate - mi se părea indecent să arăt celorlalți niște emoții atât de răscolitoare. Și mă consumau atât de mult, încât în urma lor rămâneam o vreme într-o depresie mocnită.

Așa că nu lumea interioară am descoperit-o citindu-l pe Osho. Ci o lume din spatele lumii mele interioare. Lumea „martorului”, cum îi spune el. Dincolo de lumea exterioară și de lumea interioară mai exista ceva - or lucrul ăsta nu-l știusem eu niciodată. Exista un spațiu neatins. Probabil de-asta se spune că spiritul e imaculat, că el rămâne mereu pur. Fiindcă nimic din tumultul exterior și interior nu ajunge acolo, în acel spațiu - să-l numim spațiul spiritual. Acolo, un fel de entitate neimplicată privește ca un martor la tot ce se întâmplă. Privește situațiile exterioare, privește situațiile lăuntrice - emoțiile, sentimentele de toate felurile, gândurile - ca și cum ar privi un spectacol. Glossa lui Eminescu a fost singura poezie care mi-a plăcut vreodată cu adevărat dintre poeziile lui. Mesajul ei era exact ăsta - „privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui” - însă nu m-a ajutat decât vag să țin piept lumii și mie însămi. Tot ce citisem vreodată, toată literatura reușise să mă ajute doar până într-un punct. Iar asta nu se dovedise a fi de ajuns. Scutul pe care mi-l dădeau aceste lecturi se dovedea, în ultimă instanță, destul de slab.

Acum însă apăruse în viața mea cineva care îmi arăta limpede, concret, pașii pe care îi aveam de făcut. Pașii ăia se traduceau prin tehnici de meditație. Instrumente efective, care, folosite consecvent - așa cum se folosește orice remediu ca să dea rezultate - duceau la vindecare interioară și apoi la o pace lăuntrică atât de mare cum nu mai cunoscusem vreodată.

Dar lucrul cu tehnicile de meditație nu era ușor. Învățam, extrem de greu și dureros, să mă desprind de tiparele defectuoase ale personalității mele, să las în urmă emoții întunecate și otrăvitoare care ajunseseră să facă parte din alcătuirea mea interioară. Mă simțeam de parcă aș fi desprins un bandaj lipit de multă vreme pe niște răni purulente. Însă, deși tot procesul ăsta era ca și cum aș fi străbătut un iad, știam, cu fiecare pas pe care-l făceam, că mă îndreptam spre ieșirea din acel iad.



(Photo by Darius Bashar on Unsplash)

Călătoria mea cu Osho 2

Viața mea de studentă a continuat în mare măsură la fel din punctul ăsta de vedere. Mă luptam cu gândul morții aproape în permanență. Pendulam între stări exaltate (exaltarea era un fel de beție a minții, atunci puteam să uit, măcar la suprafață, de moarte) și o angoasă paralizantă. Lesne de închipuit că tulburarea asta interioară se reflecta și în afară, făcând din viața mea un haos. Nu credeam în nimic (aș fi vrut cu disperare să pot crede), nu vedeam nici un rost în nimic, nu simțeam că mă îndrept spre nimic altceva decât un neant nesfârșit. Atacurile de panică se succedau, iar într-o perioadă anume (prin anul doi de facultate, cred) au fost mai rele și mai frecvente ca oricând. Aveam senzația, în perioada aia, că sub fiecare pas al meu se cască un hău, că stabilitatea e o minciună și că echilibrul în lumea asta nu poate să fie decât precar. Noaptea îmi era frică să adorm, fiindcă somnul semăna și el cu o moarte.
Cam pe-atunci a venit la Craiova Hamlet jucat de Adrian Pintea. M-am dus, entuziastă, împreună cu colegii mei de la Litere, dar pe la mijlocul piesei am ieșit din sală, cu inima bubuindu-mi în piept și cu sentimentul unei iminențe. N-aș fi putut să spun concret ce anume mă înspăimânta, ce anume era pe cale să se producă, în mintea mea. Am rămas multă vreme în foaier, întrebându-mă dacă eram în stare să mă mai întorc în sală. În momentele alea (ca de atâtea alte ori), îmi era frică de moarte și îmi era frică de nebunie. Era un adevărat act de eroism să mă adun cât puteam eu mai bine și să mă înfățișez celorlalți ca un om normal, sănătos. Mimam cu disperare nonșalanța ca să ascund spaima.
Altădată, tot prin perioada aia, eram la un curs la facultate și, cum mă străduiam eu să ascult atentă cuvintele profesoarei, m-a lovit dintr-odată senzația că poate femeia aia din fața mea nu era reală, poate nimic nu era real. Și-atunci, brusc, senzația bineștiută de absurd, de efemer sfâșietor și aproape grotesc. M-am întors și m-am uitat pe fereastră, sperând că cerul, lumea de-afară aveau să mă liniștească puțin. N-au făcut-o. Atunci am început să caut cu disperare ceva absolut prezent, ceva atât de prezent și de concret încât să pot să mă refugiez în el și să-l simt solid. Aș fi vrut să locuiesc în secunda prezentă și să nu mai ies niciodată din ea, să nu mai simt că mă prăbușesc, să nu mai văd niciodată lucrurile din exterior, ci să fiu în miezul lor, în inima lor, să fiu la fel ca toți ceilalți oameni.

Peste ani aveam să aflu că nu toți oamenii erau atât de stabili cum îi credeam eu atunci. Dimpotrivă.

După curs am ieșit aproape în fugă din sala și din universitate și m-am așezat afară, pe scări, plângând. Prietena mea cea mai bună de la vremea aia a venit lângă mine și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Știa, în mare, despre stările mele. I-am răspuns, dărâmată, că nu mai pot. Era adevărat: aș fi vrut să nu mă mai ridic niciodată de pe scările alea, fiindcă nu găseam încotro s-o mai apuc.
O colegă care știa, din experiență proprie, câte ceva despre anxietate a venit în seara aia la mine, la cămin, cu o folie de Magne B6 și o carte. Cartea se numea Terapia cognitivă. Mi-a recomandat insistent s-o citesc.
Am citit-o și așa am aflat că nu eram nici pe departe singura care trăia iadul ăla interior. Am aflat de-acolo lucruri extrem de importante pentru mine și care m-au ajutat să ies la suprafață și să mă mențin pe linia de plutire.

Pe ansamblu însă, viața mea rămânea haotică. Eram profund disfuncțională și făceam alegeri în consecință, în toate aspectele vieții.

În vacanța dintre anul doi și anul trei mi-am vizitat prietena cea mai bună, în orașul ei natal. În lunile alea, viața mea putea fi descrisă în câteva cuvinte ca fiind lupta continuă de a mă menține la suprafață. În spatele fiecărui gest al meu, fiecărui gând se afla lupta asta.


Photo by JR Korpa on Unsplash

Călătoria mea cu Osho 1

Povestea începe cu mult înainte să-l fi întâlnit pe Osho.

Povestea începe, de fapt, cu începutul.
Un sociolog ar spune că începutul a fost copilăria petrecută în comunism, cu absurdul și atrocitățile lui.
Un psiholog ar spune că începutul îl reprezintă traumele psihologice.
Un maestru spiritual ar spune că începutul e imposibil de găsit, că el coincide cu începutul călătoriei mele spirituale -- și că nimeni n-ar putea spune vreodată când anume a fost acest început; că împrejurările sociale și psihologice au dat o ardoare mai mare căutării mele, dar că nu ele au inițiat-o -- ci neliniștea, angoasa existenței lumești sunt destinul ființelor umane, deci și al meu. Și că angoasa asta existențială e începutul.

Probabil că toți trei ar avea dreptate.

Probabil că marile întrebări ale omenirii au fost cu mine dintotdeauna. Pe la vârsta la care făceam injecții păpușilor mă întrebam, amărâtă și speriată, cum ar putea să se termine totul odată cu moartea. Cum aș putea eu, eu, cu toate gândurile mele, cu tot ce sunt eu, să nu mai fiu deloc?
Ceva mai târziu în viață am auzit cuvântul „infinit”. Și atunci a început altă dilemă. Cum adică infinit? Cum poate să fie ceva nesfârșit, interminabil? Pe de o parte, ideea de sfârșit mi se părea insuportabilă. Pe de altă parte, ideea de infinit mi se părea imposibilă.
Așa că mi-am promis (la fel cum au făcut-o în sinea lor miliarde de copii, de la începuturile lumii încoace) că eu n-o să mor niciodată. Ba mai mult, că o să fac în așa fel încât să aflu care e treaba cu moartea celorlalți și o să-mi dedic viața inventării unui antidot pentru moarte (bunicii mei nu aveau voie să moară, o catastrofă ca asta nu avea voie să se întâmple).

Preocuparea mea față de moarte a continuat și, cu trecerea anilor, a luat amploare. În adolescență ajunsesem obsedată de moarte. Nu puteam să mă bucur cu adevărat de absolut nimic, fiindcă în orice bucurie apărea instantaneu gândul că totul o să se termine cândva și, pe fundalul neantului care avea să-mi înghită viața întreagă, orice trăiam eu la momentul respectiv mi se părea amețitor de inutil. Începusem să fac atacuri de panică, devenisem ipohondră. Ajunsesem să simt în orice împrejurare mirosul morții sub stratul subțire al vieții -- iar lecturile mele predilecte nu făceau decât să îmi întărească și mai mult obsesia morții și a zădărniciei.

Îmi aduc aminte de o întâmplare, pe vremea când eram studentă. Stăteam la cămin, iar într-o noapte, când eram pe punctul de a adormi, am devenit brusc conștientă de inima mea care bate, și simultan mi-am dat seama că ea s-ar putea de fapt opri oricând, fără avertisment, fără să-mi dea mie explicații. Bătea cât voia și putea foarte bine să se oprească oricând voia. La gândul ăsta m-a cuprins groaza. M-am ridicat într-un cot, ca să respir mai bine și să mă simt mai vie -- mi se părea, nu știu de ce, periculos să mai rămân așa, întinsă la orizontală. Am simțit cum brațul stâng începe să-mi amorțească, iar asta mi-a amplificat spaima. Eram acum convinsă că am ceva grav la inimă. M-am ridicat din pat într-un salt și am iesit pe culoarul căminului, în miez de noapte. Am început să mă plimb de-a lungul lui, cuprinsă de panică, gândindu-mă la inevitabilitatea morții. Aveam, încă din liceu, un fel de convingere că o să mor la 27 de ani, fiindcă mi se părea fatidică vârsta asta, mai ales după ce muriseră Cobain, Joplin, Morrison și Hendrix la nici mai mult, nici mai putin decât 27 de ani. În plus, mi se părea că văd tot felul de semne în sensul ăsta, aveam impresia că oriîncotro mă uit, îmi cad ochii pe cifra asta sau pe ceva ce avea legătură cu ea (în mintea mea speriată și superstițioasă, aproape orice putea să aibă legătură cu cifra 27).
Culoarul lung, gol și impersonal al căminului de la ora aia din noapte era o redare a singurătății și stranietății dinăuntrul meu în timpul atacurilor de panică precum cel pe care îl trăiam atunci. Într-un final am reușit, probabil, să mă liniștesc suficient cât să reintru în cameră și să îndrăznesc să mă întind la loc în pat. Dar amorțeala din brațul meu stâng a persistat încă vreo lună.

Fundalul tuturor gândurilor și tuturor trăirilor mele de fiecare zi era în general alcătuit din panică. În luna aia însă, panica a fost și mai mare, și mai prezentă.


(Photo by JR Korpa on Unsplash)