FREELANCER (1)

Nu voiam în ruptul capului să trăiesc o viață care nu era a mea. Așa a început totul.

*

Mă uitam într-o seară la un documentar despre un negustor arab care își câștiga existența traversând deșertul împreună cu câteva cămile, străbătând zeci de kilometri pe jos, cumpărând marfă de la unii și vânzând-o, câteva săptămâni mai târziu, altora. Nu mai țin minte mare lucru, însă am amintirea vie a unui episod din călătoria lui când, ajuns la o femeie slabă și zbârcită, a negociat scurt cu ea prețul pentru marfă, i-a plătit suma convenită, apoi s-a întors, încet, cu încărcătura uriașă spre una dintre cămile. Speriată, cămila se opunea din răsputeri, urlând cu disperare. Urletul ăla al ei mi-a ajuns până în măduvă. Abia am mai putut să mă uit la restul documentarului.

Eram acasă, la părinți. Mă întorsesem după șapte ani de București. Șapte ani în care și eu, la fel ca restul furnicarului bucureștean, mă străduisem din toate puterile să reușesc. Mă încovoiasem sub corvezi la fel de mari ca ale cămilelor din deșert, dar spre deosebire de ele n-avusesem niciodată onestitatea să mă recunosc doborâtă, să urlu de disperare. Abia într-un octombrie întâmplător, venită la părinți într-o vacanță de două săptămâni, am ajuns să stau față în față cu viața mea. A fost ca și cum, coborând din trenul care mă adusese din capitală în orașul liniștit de la Dunăre, coborâsem și din celălalt tren, TGV-ul în care îmi petrecusem ultimii șapte ani. În primăvară îmi dădusem demisia de la editură. Cu toate riscurile și cu toată nesiguranța pe care le implica mutarea mea, alesesem să fiu freelancer. Traduceam cărți și, deși munceam de două ori mai mult decât unii dintre prietenii mei salariați și câștigam de trei ori mai puțin decât ei, mă simțeam privilegiată. Îmi recâștigasem, parțial, libertatea pe care fusese dintotdeauna clădită viața mea.

Cele două săptămâni în care am stat la ai mei au fost, într-un fel, în afara timpului. Fiindcă timpul meu ajunsese să se măsoare exclusiv în ore de muncă – nenumărate ore de muncă rostogolindu-se către fatidice deadline-uri. În rarele intervaluri în care nu munceam, mă gândeam oricum tot la muncă și eram mult prea stoarsă de vlagă ca să pot măcar să mă odihnesc. În primele zile de după întoarcerea acasă m-am plimbat în neștire pe străzi, cu o bucurie aproape de nesuportat în piept, o bucurie pe care trebuie să fi simțit-o pe vremuri sclavii eliberați. Mi se părea că văd pentru prima dată cu adevărat pietrele care sclipeau în soare, insectele cu zbor oblic, șopârlele verzi. Mă gândeam, cu o mirare de om bătrân, că în toți anii ăștia în care eu alergasem cu privirea ațintită înainte, viața pe lângă care trecusem fusese la fel de frumoasă ca azi, cu cer albastru nesfârșit, cu pescăruși planând peste Dunăre –  fără țintă, fără grabă, fără condică de semnat, fără plan de vânzări de îndeplinit.

Într-una din zile am ajuns până la muzeu, în partea de jos a orașului. Poarta era deschisă, am intrat nestingherită în curte. Ruinele castrului roman se ghiceau prin iarba înaltă, iar dincolo de ele strălucea Dunărea. În afară de portar, nici țipenie de om; câte o pasăre răzleață aducea câteva secunde de mișcare, după care totul reintra în liniștea  anonimă. Am străbătut încet curtea. Regăseam liniștea aia ca pe o parte a vieții demult uitate de mine, și simțeam că dacă o să mă opresc acolo îndeajuns de mult și n-o să mai plec nicăieri, bucățile rupte dinăuntrul meu vor începe să se pună singure la loc. M-am întins pe una dintre pietrele mari, dreptunghiulare, ale vechiului castru, sub soarele neobișnuit de cald pentru octombrie. Lungită pe spate, cu fața la cer, mi-am dat voie, timidă la început, să-mi simt rănile – pentru prima dată după nu mai știu câți ani.   

Atât de simplă putea să fie viața? Atât de simplă cum o vedeam acum, aici, de câteva zile de când mă întorsesem? După ani  în care alergasem la nesfârșit într-o cursă cu obstacole – trecând prin garduri de sârmă ghimpată, neputându-mă hotărî niciodată dacă alerg prea repede pentru a face ceva temeinic sau prea încet pentru a ține pasul cu ritmul în care mi se cerea să fac lucrurile –, acum vedeam și simțeam cu mirare locul ăsta care părea la capătul lumii, în care nu părea să conteze aproape nimic din lucrurile care contaseră acolo, în vârtejul capitalei, și pentru care plătisem prețuri inumane. Ce voisem, ce căutasem eu de fapt, în tot timpul ăsta?

Mă uitam în jur. Natura era simplă, era firească - iar firescul ăsta era izbitor. Cât de mult mă îndepărtasem de el? Mă simțeam de parcă rătăcisem bezmetică prin niște ținuturi artificiale, unde ritmul vieții nu avea nici o legătură cu biologia mea, cu omenescul din mine. De ce făcusem eu toate astea de bunăvoie? Ce primisem în schimb?

O buburuză a coborât în zbor, strângându-și aripile și așezându-se neștiutoare pe mâneca mea. Uitându-mă la ea ca și cum ar fi fost departe de mine, mă întrebam de ce ar trebui să-i pese cuiva de luptele mele bucureștene, de micile victorii pe care le plătisem cu ani din viață și care mă sleiseră de orice bucurie de a trăi. Nu exista nici o particulă din universul ăsta infinit în care respiram și trăiam pentru care să fi contat atingerea targeturilor bucureștene. În imensitatea lumii care mă înconjura – Dunărea care se vedea până departe, spre Orșova, și cerul nesfârșit de deasupra – nu puteam să nu văd derizoriul eforturilor mele din ultimii ani, neînsemnătatea reușitelor care acolo păruseră vitale pentru viitorul meu, pentru stima mea de sine și pentru locul meu între ceilalți, în societate.

Am revenit în curtea muzeului aproape în fiecare zi în cele două săptămâni de vacanță. Mă trânteam în iarba înaltă și rămâneam acolo ore în șir, privind țintă la cer, uneori fără să mai clipesc secunde lungi. Ajunsesem să mă topesc atât de mult în natura din jur, nemișcată în iarba care mă acoperea, încât se întâmpla să treacă uneori câte o pasăre la câțiva metri deasupra mea, fără să bage de seamă că eram acolo.

(Photo credit: Jill Heyer on Unsplash)