Povestea începe cu mult înainte să-l fi întâlnit pe Osho.
Povestea începe, de fapt, cu începutul.
Un sociolog ar spune că începutul a fost copilăria petrecută în comunism, cu absurdul și atrocitățile lui.
Un psiholog ar spune că începutul îl reprezintă traumele psihologice.
Un maestru spiritual ar spune că începutul e imposibil de găsit, că el coincide cu începutul călătoriei mele spirituale -- și că nimeni n-ar putea spune vreodată când anume a fost acest început; că împrejurările sociale și psihologice au dat o ardoare mai mare căutării mele, dar că nu ele au inițiat-o -- ci neliniștea, angoasa existenței lumești sunt destinul ființelor umane, deci și al meu. Și că angoasa asta existențială e începutul.
Probabil că toți trei ar avea dreptate.
Probabil că marile întrebări ale omenirii au fost cu mine dintotdeauna. Pe la vârsta la care făceam injecții păpușilor mă întrebam, amărâtă și speriată, cum ar putea să se termine totul odată cu moartea. Cum aș putea eu, eu, cu toate gândurile mele, cu tot ce sunt eu, să nu mai fiu deloc?
Ceva mai târziu în viață am auzit cuvântul „infinit”. Și atunci a început altă dilemă. Cum adică infinit? Cum poate să fie ceva nesfârșit, interminabil? Pe de o parte, ideea de sfârșit mi se părea insuportabilă. Pe de altă parte, ideea de infinit mi se părea imposibilă.
Așa că mi-am promis (la fel cum au făcut-o în sinea lor miliarde de copii, de la începuturile lumii încoace) că eu n-o să mor niciodată. Ba mai mult, că o să fac în așa fel încât să aflu care e treaba cu moartea celorlalți și o să-mi dedic viața inventării unui antidot pentru moarte (bunicii mei nu aveau voie să moară, o catastrofă ca asta nu avea voie să se întâmple).
Preocuparea mea față de moarte a continuat și, cu trecerea anilor, a luat amploare. În adolescență ajunsesem obsedată de moarte. Nu puteam să mă bucur cu adevărat de absolut nimic, fiindcă în orice bucurie apărea instantaneu gândul că totul o să se termine cândva și, pe fundalul neantului care avea să-mi înghită viața întreagă, orice trăiam eu la momentul respectiv mi se părea amețitor de inutil. Începusem să fac atacuri de panică, devenisem ipohondră. Ajunsesem să simt în orice împrejurare mirosul morții sub stratul subțire al vieții -- iar lecturile mele predilecte nu făceau decât să îmi întărească și mai mult obsesia morții și a zădărniciei.
Îmi aduc aminte de o întâmplare, pe vremea când eram studentă. Stăteam la cămin, iar într-o noapte, când eram pe punctul de a adormi, am devenit brusc conștientă de inima mea care bate, și simultan mi-am dat seama că ea s-ar putea de fapt opri oricând, fără avertisment, fără să-mi dea mie explicații. Bătea cât voia și putea foarte bine să se oprească oricând voia. La gândul ăsta m-a cuprins groaza. M-am ridicat într-un cot, ca să respir mai bine și să mă simt mai vie -- mi se părea, nu știu de ce, periculos să mai rămân așa, întinsă la orizontală. Am simțit cum brațul stâng începe să-mi amorțească, iar asta mi-a amplificat spaima. Eram acum convinsă că am ceva grav la inimă. M-am ridicat din pat într-un salt și am iesit pe culoarul căminului, în miez de noapte. Am început să mă plimb de-a lungul lui, cuprinsă de panică, gândindu-mă la inevitabilitatea morții. Aveam, încă din liceu, un fel de convingere că o să mor la 27 de ani, fiindcă mi se părea fatidică vârsta asta, mai ales după ce muriseră Cobain, Joplin, Morrison și Hendrix la nici mai mult, nici mai putin decât 27 de ani. În plus, mi se părea că văd tot felul de semne în sensul ăsta, aveam impresia că oriîncotro mă uit, îmi cad ochii pe cifra asta sau pe ceva ce avea legătură cu ea (în mintea mea speriată și superstițioasă, aproape orice putea să aibă legătură cu cifra 27).
Culoarul lung, gol și impersonal al căminului de la ora aia din noapte era o redare a singurătății și stranietății dinăuntrul meu în timpul atacurilor de panică precum cel pe care îl trăiam atunci. Într-un final am reușit, probabil, să mă liniștesc suficient cât să reintru în cameră și să îndrăznesc să mă întind la loc în pat. Dar amorțeala din brațul meu stâng a persistat încă vreo lună.
Fundalul tuturor gândurilor și tuturor trăirilor mele de fiecare zi era în general alcătuit din panică. În luna aia însă, panica a fost și mai mare, și mai prezentă.
(Photo by JR Korpa on Unsplash)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu