Viața mea de studentă a continuat în mare măsură la fel din punctul ăsta de vedere. Mă luptam cu gândul morții aproape în permanență. Pendulam între stări exaltate (exaltarea era un fel de beție a minții, atunci puteam să uit, măcar la suprafață, de moarte) și o angoasă paralizantă. Lesne de închipuit că tulburarea asta interioară se reflecta și în afară, făcând din viața mea un haos. Nu credeam în nimic (aș fi vrut cu disperare să pot crede), nu vedeam nici un rost în nimic, nu simțeam că mă îndrept spre nimic altceva decât un neant nesfârșit. Atacurile de panică se succedau, iar într-o perioadă anume (prin anul doi de facultate, cred) au fost mai rele și mai frecvente ca oricând. Aveam senzația, în perioada aia, că sub fiecare pas al meu se cască un hău, că stabilitatea e o minciună și că echilibrul în lumea asta nu poate să fie decât precar. Noaptea îmi era frică să adorm, fiindcă somnul semăna și el cu o moarte.
Cam pe-atunci a venit la Craiova Hamlet jucat de Adrian Pintea. M-am dus, entuziastă, împreună cu colegii mei de la Litere, dar pe la mijlocul piesei am ieșit din sală, cu inima bubuindu-mi în piept și cu sentimentul unei iminențe. N-aș fi putut să spun concret ce anume mă înspăimânta, ce anume era pe cale să se producă, în mintea mea. Am rămas multă vreme în foaier, întrebându-mă dacă eram în stare să mă mai întorc în sală. În momentele alea (ca de atâtea alte ori), îmi era frică de moarte și îmi era frică de nebunie. Era un adevărat act de eroism să mă adun cât puteam eu mai bine și să mă înfățișez celorlalți ca un om normal, sănătos. Mimam cu disperare nonșalanța ca să ascund spaima.
Altădată, tot prin perioada aia, eram la un curs la facultate și, cum mă străduiam eu să ascult atentă cuvintele profesoarei, m-a lovit dintr-odată senzația că poate femeia aia din fața mea nu era reală, poate nimic nu era real. Și-atunci, brusc, senzația bineștiută de absurd, de efemer sfâșietor și aproape grotesc. M-am întors și m-am uitat pe fereastră, sperând că cerul, lumea de-afară aveau să mă liniștească puțin. N-au făcut-o. Atunci am început să caut cu disperare ceva absolut prezent, ceva atât de prezent și de concret încât să pot să mă refugiez în el și să-l simt solid. Aș fi vrut să locuiesc în secunda prezentă și să nu mai ies niciodată din ea, să nu mai simt că mă prăbușesc, să nu mai văd niciodată lucrurile din exterior, ci să fiu în miezul lor, în inima lor, să fiu la fel ca toți ceilalți oameni.
Peste ani aveam să aflu că nu toți oamenii erau atât de stabili cum îi credeam eu atunci. Dimpotrivă.
După curs am ieșit aproape în fugă din sala și din universitate și m-am așezat afară, pe scări, plângând. Prietena mea cea mai bună de la vremea aia a venit lângă mine și m-a întrebat ce s-a întâmplat. Știa, în mare, despre stările mele. I-am răspuns, dărâmată, că nu mai pot. Era adevărat: aș fi vrut să nu mă mai ridic niciodată de pe scările alea, fiindcă nu găseam încotro s-o mai apuc.
O colegă care știa, din experiență proprie, câte ceva despre anxietate a venit în seara aia la mine, la cămin, cu o folie de Magne B6 și o carte. Cartea se numea Terapia cognitivă. Mi-a recomandat insistent s-o citesc.
Am citit-o și așa am aflat că nu eram nici pe departe singura care trăia iadul ăla interior. Am aflat de-acolo lucruri extrem de importante pentru mine și care m-au ajutat să ies la suprafață și să mă mențin pe linia de plutire.
Pe ansamblu însă, viața mea rămânea haotică. Eram profund disfuncțională și făceam alegeri în consecință, în toate aspectele vieții.
În vacanța dintre anul doi și anul trei mi-am vizitat prietena cea mai bună, în orașul ei natal. În lunile alea, viața mea putea fi descrisă în câteva cuvinte ca fiind lupta continuă de a mă menține la suprafață. În spatele fiecărui gest al meu, fiecărui gând se afla lupta asta.
Photo by JR Korpa on Unsplash
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu