Freelancer (2)

Se pare că uneori sunt suficiente două săptămâni pentru ca în tine să se schimbe ceva radical. Două săptămâni în care întrerupi complet modul de viață pe care îl duseseși până atunci, în care ieși din viața ta și trăiești așa, în afara ei. 

Asta mi s-a întâmplat mie atunci. Întoarsă la București, în apartamentul meu din Ștefan cel Mare, am lăsat bagajele jos și, stând în picioare, pe hol, m-am întrebat la ce anume mă întorsesem. La zgomotul traficului care nu se oprea niciodată? La chiria care îmi înghițea jumătate din veniturile lunare? La graba brutală?

Timp de câteva săptămâni n-am făcut decât să mă gândesc la o scăpare. Lucrurile nu puteau să mai continue așa. Muncă zi-lumină ca să-mi plătesc viața trăită în fața calculatorului într-un apartament din București. Revelația a venit neașteptat, într-o noapte în care somnul refuza să vină: să plec. Pur și simplu.

Din momentul în care am hotărât să părăsesc Bucureștiul, orizonturile au început să se lumineze. Orașul ăsta în care fiecare minut petrecut mă costase energie consumată fără măsură, planuri febrile de supraviețuire, atenție încordată față de orice neprevăzut care ar fi putut să-mi răstoarne respectivele planuri de supraviețuire, gândul risipit în zeci de direcții în care mi se cerea să merg (unele dintre ele) sau voiam să merg (altele), rememorarea continuă a datoriilor încă neplătite și a lucrurilor încă necumpărate (dar necesare) – pe scurt, orașul ăsta în care, pentru mine, totul era ca o muncă și în care până și gândul că ar trebui să mă odihnesc era o sarcină în plus pe listă, devenea dintr-odată un oraș cu nenumărate posibilități ale bucuriei. Eliberată de corvoada zilnică a chiriei lunii următoare, începeam să văd, pe rând, toate locurile din București în care mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp, toate lucrurile pe care aș fi putut să le fac acolo, simțeam gustul Bucureștiului trăit în libertate.

A doua zi m-am trezit devreme. Pentru prima dată, după mulți ani, mă trezeam pentru mine, nu pentru că mă zgâlțâia datoria. M-am ridicat pe marginea patului – și am zâmbit. Simțeam covorul sub tălpi, vedeam razele soarelui strecurate pe după perdele. Era ca și cum mă trezisem după un somn lung, foarte lung, un somn care începuse în prima zi a venirii mele în București. M-am ridicat, am tras perdelele și m-am uitat afară. Cerul era albastru, oamenii erau grăbiți, și undeva între cer și oamenii de jos, eu, la etajul cinci al blocului din Ștefan cel Mare, îmi aduceam aminte că viața fusese cândva mai mult decât un maraton al supraviețuirii, și că ar putea să fie din nou mai mult și mai frumos de-atât. M-am întins, fără grabă. Fără grabă, fără grabă. Nu mă săturam de starea asta nouă, în care cel mai mărunt lucru pe care îl făceam era ca un mic izvor de plăcere, pentru simplul motiv că în spatele tuturor gândurilor nu se mai afla gândul acela permanent că n-am timp, că trebuie să mă mișc repede.

În ziua aia, plimbându-mă pe străzile Bucureștiului luminate parcă de un soare nou, m-am gândit la multe lucruri. M-am gândit cât de puține erau, de fapt, nevoile mele reale. Și cât de puțin ar fi trebuit să muncesc (comparativ cu efortul nesfârșit din ultimii șapte ani) ca să mi le împlinesc. Și (mă întorceam la concluzia asta iar și iar, de zeci de ori, și o savuram ca pe un desert de lux) cât de mult TIMP LIBER ar fi putut să-mi rămână. Cu gândul ăsta în minte, Bucureștiul se făcea tot mai frumos de la un minut la altul.

(Foto: Adrian Dascăl/ Unsplash)