Am descoperit meditația acum vreo 20 de ani. La vremea aia
cu greu puteai găsi pe cineva mai sceptic decât mine în privința ei. Mi se
părea ba o farsă (faptul că trebuia să închid ochii mă făcea din cale-afară de
suspicioasă), ba o slăbiciune a asiaticilor – noi, europenii, eram mult mai
raționali și, deci, mai capabili să facem față realității fără artificiul
meditației. Puteam să perorez pe tema asta la nesfârșit, fiindcă credeam cu
tărie în tot ce spuneam.
Și totuși, în ciuda teoriilor mele răsunătoare, aveam de
fapt mare nevoie de ceva care să mă ajute să fac față vieții – în punctul în
care ajunsesem eu pe-atunci. Eram debusolată, o mulțime de slăbiciuni pe care
le ascunsesem inclusiv de mine, ani de-a rândul, începeau să iasă la suprafață
vrând-nevrând. Și cum meditația promitea multe (cel puțin în prezentările pe
care le făceau diverșii maeștri spirituali orientali), am trecut, până la urmă,
peste sentimentul penibilului și m-am așezat, cu ochii închiși – în camera mea,
departe de ochii altora.
Nu mai țin minte cum a fost când am meditat prima dată. Nu am
idee dacă a fost vreo revelație sau dacă a fost măcar convingătoare experiența.
Dar știu sigur că am perseverat. Inconstant, cu pauze neregulate, am continuat
totuși să meditez, de-a lungul anilor. Apoi, pe nesimțite, am abandonat
practica asta, din cauză că nu mi-am mai permis luxul sensibilității pe care o
aduceau stările meditative. Viața cerea de la mine să mă zbat să
supraviețuiesc, să fac față unor solicitări nenumărate, pe toate planurile, iar
meditația mă desprindea de toate zbaterile, de toate eforturile făcute
împotriva firii. Așa că am ales atunci lupta. Mi s-a părut necesară – și, dacă
mă uit acum în urmă, cred în continuare că a fost cel puțin necesară.
Însă o prea mare îndepărtare de latura cealaltă a vieții –
latura subtilă, nevăzută, numită și spirituală – are consecințele ei. Și,
într-o zi, când viața îți aduce aminte abrupt și neașteptat că toate lucrurile
de aici au un sfârșit, te întorci iar cu fața spre acel ceva dinăuntrul tău
care pare să semene cu un fir întins peste lumea asta, spre o alta – altă dimensiune
poate. E ce mi s-a întâmplat și mie, și așa m-am întors la meditație. Revenirea
a fost ușoară, și m-a făcut să-mi dau seama cât de mult am datorat, în trecut,
meditației – pentru că uitasem complet. Și cât de puțin am vorbit altora despre
meritele ei.
Așa că am zis să scriu aici două-trei cuvinte (sau patru 😊). Există nenumărate
forme de meditație (realmente meditația poate lua orice formă, atâta vreme cât esența
ei rămâne – și anume acea detașare de tot ce ne ține mintea captivă în lucruri,
în emoții, în gânduri). E, practic, imposibil să nu găsești o formă de meditație
care să ți se potrivească. Și niciodată n-a fost mai ușor decât azi să găsești tehnica potrivită – cu atâtea cărți pe tema asta, cu atâtea
surse de informare, în general. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în
viață, e, poate, lucrul pe care îl recomand mai mult decât orice. Nu știu dacă
funcționează în cazul tuturor (eu tind să cred că da, dar e doar viziunea mea
subiectivă), însă, oricum ar fi, merită încercat, măcar atunci când nu pare să
mai existe altă cale de ieșire din anumite stări. Unora (poate că multora) le-a
salvat viața. Și vorbesc în cunoștință de cauză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu