Danemarca e o țară care favorizează introspecția. Când am venit aici, am adus cu mine obiceiurile mele vechi: impulsivitatea, viteza, hiperactivitatea. Din octombrie și până în aprilie, vremea din țara asta nu-mi permite să fac toate lucrurile pe care mintea mea ar vrea să le fac. Iar orele puține de lumină fac din mine o introvertită mai mare decât eram. Dar - și aici e marea șmecherie - e o introversie sănătoaasă. E o introversie care îmi domolește goana cu care aveam eu tendința să trec prin viață, e o introversie care mă împrietenește cu mine însămi și mă învață să fiu fericită acasă. 

Toată viața mea de până acum a fost o înlănțuire de planuri de plecare. Căutam în permamență destinații în care să ajung. Am avut un suflet nomad, am călătorit mult și am locuit luni la rând în orașe sau țări străine. Felul meu de a călători nu era de tip city break, fiindcă city-breakurile mi se păreau un fel de a-mi flutura pe la nas ceva frumos și a-mi spune că o să-mi arăți mai multe cu altă ocazie, dar până una-alta city-breakul s-a terminat și trebuie să plec acasă. Nu. Când ajungeam undeva și-mi plăcea, voiam să rămân acolo și să simt orașul, să-l explorez așa cum merita și așa cum meritam. 

Dar acum câțiva ani, când eram în Spania, m-am pomenit că mi se face dor să mă întorc acasă, în Odense. După nici o săptămână. Așa ceva nu mai pățisem. Aș fi putut să mă întreb atunci dacă nu cumva încep să îmbătrânesc (mă rog, să zicem că m-am întrebat și asta), dar am știut imediat că era vorba despre altceva. Începeam să mă simt bine acasă. Începea să îmi placă rutina. 

Rutina a fost o chestie pe care eu aș fi pus-o oricând în capul listei lucrurilor de care să fugi unde vezi cu ochii. Rutina era dușmanul creativității, al spontaneității, al însuflețirii - pe scurt, era dușmanul frumuseții vieții. În plus, odată cu rutina începea să se înfiripe un mod burghez de viață, iar viața burgheză era dușmanul meu de moarte! Eu fusesem rudă cu păsările călătoare, cu actorii itineranți din alte secole, cu scriitorii nomazi care aveau buzunarele mereu goale și inima mereu plină. Fusesem oricând gata să plec la drum, indiferent unde și în ce condiții. Așa am ajuns să văd locuri și să am experiențe datorită cărora susțin întotdeauna sus și tare că viața e frumoasă în ciuda a orice. 

Dar se întâmpla acum ceva cu mine. Ceva nou. Începeam să caut o continuitate interioară și exterioară, nu mai voiam să sar precum calul de pe tabla de șah, din patru în patru căsuțe. Voiam să iau lucrurile în ordine și treptat, pas cu pas. Iar continuitatea asta, spre surprinderea mea, era sinonimă cu rutina. Și trebuia să recunosc că avea meritele ei. Deveneam mai liniștită, mai mulțumită cu lucrurile pe care mi le dorisem cu ardoare în trecut și pe care ajunsesem să le am în prezent. Nu mai simțeam aceeași nevoie acută și sfredelitoare de a găsi destinații noi, de a țese rapid planuri noi, de a-mi lega șireturile și a ieși pe ușă imediat.  

 E ciudat să înțeleg la vârsta asta că am trăit toată viața pentru un singur lucru - pe care l-am crezut esențial, l-am crezut deasupra tuturor celorlalte: fericirea.

Am crezut că tot rostul vieții e să vânăm fericirea, că nimic nu e mai presus de ea și că nimic nu contează nici pe departe atât de mult ca ea. 

Am mai crezut că să renunți la căutarea fericirii înseamnă să-ți pierzi dorința de a trăi. Că absența fericirii e depresia. Dacă fericire nu e, nimic nu e - ar fi sunat refrenul unui cântec, dacă l-aș fi compus eu (dar linia melodică n-ar fi semănat cu aia la care vă gândiți voi acum). Am aflat însă - nu fără mirare - că viața e mult mai mult decât momentele de fericire. Că, de fapt, s-ar putea ca nu fericirea să fie cea mai importantă în viață, ci sensul. Să faci lucruri cu sens, să știi de ce muncești din greu. Să investești mult efort și mult timp, și pe urmă să vezi un rezultat. Fericirea e scurtă și trecătoare, e ca o celebrare. Cea mai mare parte a vieții noastre e, în realitate, alcătuită din efortul de a crea - și fiecare simte nevoia să creeze acele lucruri care au sens pentru el, nu pentru alții. Așa că cea mai importantă (necesară) trăsătură a noastră s-ar putea să fie anduranța. Fericirea e ca o răsplată. Nu mi se pare că ea poate exista în sine; de fapt e goală, dacă o luăm strict ca pe un concept în sine. Ea are substanță doar când reprezintă vârful unui urcuș. Ajungi la ea dacă ai urcat până sus. E o stare pe care o câștigi prin efort. 

Nu prea-mi place de mine când spun că înainte credeam în fericire, iar acum cred în efort. Dar n-am ce face, constat că așa stau lucrurile. Înainte credeam în rezolvări instantanee, acum cred în anduranță. Și partea cea mai mișto e că nu m-aș mai întoarce la ce eram și la ce credeam în trecut. Nu m-aș mai apuca să alerg din nou după fericire așa cum aleargă copiii după fluturi colorați. 

Ba nu, am greșit, partea cea mai mișto nu e, de fapt, aia. Partea cea mai mișto e că obsesia fericirii și felul în care am aruncat totul în joc, atâția ani, ca să o găsesc, m-a făcut să trăiesc cu o intensitate rară. Adevărul e că n-aș da nimic din intensitatea aia ca să-mi cruț sufletul de unele sfârtecări. Există un timp pentru toate, iar ăla a fost timpul pentru emoții sălbatice și aventuri teribile. Fericirea, pentru mine, a însemnat să am parte și de ele. 

  

  

 

Am crezut că tot ce vreau e ca viața mea să fie un timp liber nesfârșit. Să nu mai fiu obligată să fac nimic contra cronometru. Să fac ce vreau eu, când vreau eu. După niște ani de muncă aproape neîntreruptă, am ajuns la un moment dat să trăiesc așa. Și mi-am dat seama atunci că, deși e mai bine decât să fiu într-un maraton continuu, nu e chiar bine de tot nici așa. Că cel mai bine e să muncesc cu măsură. Să găsesc un echilibru. Dar să muncesc.

Am crezut că nu mi-aș dori nimic pe lume mai mult decât să trăiesc pe malul mării. Acum vreo 12 ani am ajuns să trăiesc pe malul mării Egee, în zona Bodrumului. Era frumos ca într-un vis. Dar după șase luni, când se apropia toamna, mi s-a făcut dor de o viață urbană, cu librării, cinematografe și viață culturală, în general. 

Am crezut că idealul oricărui om este să ajungă să nu mai aibă nevoie de nimic, să nu-și mai dorească nimic, să nu-l mai intimideze nimeni, să nu-i mai fie frică de nimic, să fie mereu stăpân pe sine și să se simtă mereu puternic. Am visat să ajung un supraom de felul ăsta. Acum îmi dau seama că era un ideal infantil, deși anii în care am mers pe drumul ăsta m-au dus departe - departe de mocirla în care mă zbăteam. N-o să ajung niciodată pe un vârf de munte în care totul e desăvârșit și împlinit și unde eu o să mă transform într-un supraom - brusc, ca prin magie. Nu există așa ceva decât în închipuire. Și nici măcar nu mai văd acum de ce și-ar dori cineva una ca asta. Viața e un proces continuu. Iar dacă devii complet invulnerabil, așa cum visează câteodată oamenii să devină, nu prea văd cum te-ai mai putea numi viu și de ce ai mai continua să trăiești pe lumea asta.    

 

 Acum mulți ani, am văzut, într-o noapte, o emisiune despre un cuplu de patinatori ruși care emigraseră în America. Mi-a rămas în minte, din toată emisiunea, cum povesteau despre discrepanța dintre viața și antrenamentele lor din Rusia Sovietică și felul în care trăiau patinatorii din America. Își dădeau seama, prin comparație, că ei sacrificaseră tot, că nu avuseseră viață personală, timp liber, și că fuseseră într-o căutare permanentă a perfecțiunii tehnice și artistice. În schimb, pentru patinatorii americani exista viață și dincolo de performanțele lor din competițiile sportive. Spuneau sportivii ruși că au simțit atunci acut că rataseră multe până la vârsta aia, că ardoarea pe care o puseseră în antrenamentele lor fusese prea mare, că înțelegeau că nu trăiseră decât pentru și prin patinaj. Era o amărăciune în cuvintele lor, simțeai că vorbesc despre o pierdere existențială mare și importantă pentru ei. 

Dar la sfârșit, când reporterul i-a întrebat dacă regretă că și-au dedicat atât de mult viața patinajului, au rămas pe gânduri, iar răspunsul pe care l-au dat apoi i-a surprins, poate, și pe ei înșiși. Nu, nu regretau, de fapt. Fiindcă n-ar fi ajuns niciodată la nivelul ăla înalt de performanță, iar adevărul era că își doreau nivelul ridicat de performanță, își doreau să fie atât de buni în ce făceau, își doreau mirajul perfecțiunii. 

Cred că mulți dintre noi nu sunt străini de dilema asta. E greu să sacrifici atâtea alte posibilități pe care ți le deschide viața și să te concentrezi îngust pe una singură, ani la rând. Dar dacă ești genul care simte o nevoie organică să dea tot atunci când îl pasionează ceva, și dacă pasiunea ta e chiar munca pe care o faci zi de zi, atunci nu prea ai de ales și cauți să vezi cât de departe (sau de sus) poți să ajungi. O să vină, mai târziu, și vremea când o să știi, când o să simți că începi să vrei altceva. Și atunci o să privești în urmă și o să ți se pară că ai investit prea mult din tine și din viața ta în pasiunea aia nebună. Dar când o să te liniștești, când o să judeci calm și lucid, o să înțelegi că nu se putea altfel - nu în cazul tău. 

Fiecare etapă din viața noastră înseamnă un câștig pe de o parte și o pierdere pe de alta. Treaba importantă pe care o avem de făcut e să decidem ce merită câștigat și ce merită pierdut.  

 Nu stiu nici la varsta asta ce inseamna o viata de succes. Sau, mai exact, stiu ca nu inseamna acelasi lucru pentru toata lumea. Pentru mine, bucuria profundă pe care o simt cand vad ca, prin tot ce am trăit, am incercat sa îmbin efortul de a face lucruri spre binele meu cu efortul de a face ceva pentru binele celorlalți inseamna succes. 

Și cred cu tărie că unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-am făcut în viață a fost să caut fericirea, chiar dacă fericirea a însemnat, rând pe rând, altceva: exaltare, sau bucurie profundă, sau o stare de mulțumire interioară în care sufletul e perfect liniștit, ca suprafața unui lac într-o după-amiază fără vânt. 

Să cauți fericirea în viață nu e egoism. Sa cauți fericirea e nu doar ceva natural, ci și un gest moral. Să nu aduci o nefericire în plus pe lumea asta e mare lucru. Si e spre binele tuturor. 

Cred că cele mai bune lucruri in viata le-am invatat de la oamenii fericiți. De la acei oameni care, deși nu erau străini de durere si de tristețe, reușeau să se mențină în atmosfera fericirii. Reușeau să își păstreze obișnuința de a fi fericiți. Pentru ca fericirea este o obișnuință.  Chiar dacă ne naștem toti cu înclinația spre bucurie, spre veselie, lucru care e cat se poate de vizibil la copii, iar înclinația asta rezistă în noi ani buni - uneor in ciuda atacurilor repetate din afara - pe parcursul vietii fericirea rămâne cu noi doar daca a devenit o obișnuință. 

Oamenii cu adevarat fericiți sunt buni, relaxați, zâmbitori. Iar starea lor e contagioasa; în preajma  lor ne destindem si noi, începem să vedem viata in culori luminoase. 

Fericirea reprezintă contragreutatea care echilibrează balanța vieții. Dacă privim viata prin prisma pierderilor si suferintelor inerente (iubiri neimpartasite, nenorocul de a ne fi născut in familii sau sub regimuri politice care ne-au lăsat cu traume pe viață, pierderea - mai ales de la o varsta încolo - a oamenilor apropiați), atunci o consideram esențialmente tragică. Dar dacă adăugăm pe cântar fericirea pe care o primim sau pe care ne-o procuram  singuri, atunci viata nu mai e tragica, ci doar bogată - in trăiri, in experiențe. Iar balsamul fericirii chiar vindeca rănile suferintelor. Fericirea e remediul / antidotul care ne-a fost pus la dispoziție. Si pe care avem aproape obligația să îl găsim si sa il folosim. Pentru că o viață fără fericire e pur si simplu o viață trăită intr-o depresie mai mult sau mai puțin evidentă.  

Mi s-a întâmplat des în viață să n-am energie pentru un lucru sau altul. Dar mi s-a întâmplat rar sa n-am energie pentru căutarea fericirii. Poate ca asa am fost eu construită, sau poate ca toti suntem  constituiti așa, dar, din diferite motive, nu toti trăim călăuziti de fericire așa cum erau călătorii pe vremuri de steaua nordului.  Pentru  mine, fericirea a fost steaua nordului de-a lungul intregii mele vieți. Ceea ce nu înseamnă ca am fost mai mereu fericită. De fapt, inseamna aproape opusul: că am facut mereu schimbări dramatice, schimbari care m-au costat deosebit de mult, care mi-au adus suferințe mari, doar ca sa urmez steaua aia a cărei lumina nu mă mintise niciodată. 

Iar unul dintre modurile mele de a căuta fericirea a fost sa călătoresc. 

Dacă mi-ar cere cineva să-mi imaginez paradisul, aș închide ochii și aș recrea în minte imagini pe care le vedeam zi de zi în cele aproape șase luni cât am stat într-un sătuc din zona Bodrumului: clădirile albe, strălucitoare, pe fațada cărora se cățăra bougainvillea de un roz fără seamăn, cerul albastru imaculat, lămâii, măslinii, iasomia, marea Egee care sclipea în apropiere, piața alimentară săptămânală plină cu arome și culori coborâte, probabil, direct din Olimp.

În sătucul acela din sud-vestul Turciei trăia Ahmet amca, adică unchiul Ahmet. Un bătrân de la care cumpăram zarzavaturi cultivate de el și de nevasta lui în grădina lor întinsă. Mă invita de fiecare dată să mă duc și să-mi culeg singură ce-mi trebuia – roșii, castraveți, vinete – apoi să cântăresc totul pe cântarul rudimentar de pe prispă, iar în final calcula cât mă costă. Dacă nu aveam bani destui la mine, îmi spunea să-i aduc când o să-i am. „Dar să ții tu minte, că eu uit”, zicea senin.

Ahmet amca avea și vacă. Uneori stăteam lângă el până când o mulgea și plecam cu laptele proaspăt acasă. Aveam timp. În lunile acelea nu mă grăbeam niciodată nicăieri. Nici când mă duceam la cumpărături, la magazinul mare din sat, pe un drum de țară îngust și șerpuit, tăiat în iarba deasă, și mă opream de fiecare dată sub un dud, la umbră - acolo mirosea dulceag a dude răscoapte, căzute pe pământul uscat și prăfos de dedesubt, și îmi plăcea să rămân uitând de mine, culegând una câte una dudele negre, savurându-le încet și negândindu-mă la nimic, în căldura toropitoare și atât de liniștită din ținutul acela exotic pentru mine, deși în multe feluri familiar. Nici când mă jucam cu Zeytin (Măslină), o cățea mare, neagră și blândă ca nicio alta, care stătea mai mult cu mine decât cu stăpânii ei și care ocupă, de-atunci încoace, un loc numai al ei în sufletul meu. Nici când mergeam la plajă, cu nelipsita mea revistă turcească de decorațiuni interioare, Evim, și, întinzându-mi rogojina, începeam să-mi alcătuiesc reveriile sub lumina albă a soarelui și în vecinătatea nisipului sclipitor.

Dintre țările pe care le-am văzut până acum, Turcia e singura în care am petrecut, în total, mai bine de un an. Am avut timp să o cunosc în intimitate și să o iubesc cum se cuvine. Gândul că lumea asta mare e plină de astfel de locuri (dintre care sper să mai văd încă multe) îmi aduce aminte, de fiecare dată, că viața e, de fapt și dincolo de orice, frumoasă. Iar în zilele ploioase, ca cea de azi, și în anii cu pandemii, ca acesta, nu trebuie decât să închid ochii și, știți voi, să îmi imaginez paradisul.

Photo by Meriç Dağlı on Unsplash

Meditația, drumul spre libertatea interioară

Am descoperit meditația acum vreo 20 de ani. La vremea aia cu greu puteai găsi pe cineva mai sceptic decât mine în privința ei. Mi se părea ba o farsă (faptul că trebuia să închid ochii mă făcea din cale-afară de suspicioasă), ba o slăbiciune a asiaticilor – noi, europenii, eram mult mai raționali și, deci, mai capabili să facem față realității fără artificiul meditației. Puteam să perorez pe tema asta la nesfârșit, fiindcă credeam cu tărie în tot ce spuneam.  

Și totuși, în ciuda teoriilor mele răsunătoare, aveam de fapt mare nevoie de ceva care să mă ajute să fac față vieții – în punctul în care ajunsesem eu pe-atunci. Eram debusolată, o mulțime de slăbiciuni pe care le ascunsesem inclusiv de mine, ani de-a rândul, începeau să iasă la suprafață vrând-nevrând. Și cum meditația promitea multe (cel puțin în prezentările pe care le făceau diverșii maeștri spirituali orientali), am trecut, până la urmă, peste sentimentul penibilului și m-am așezat, cu ochii închiși – în camera mea, departe de ochii altora.

Nu mai țin minte cum a fost când am meditat prima dată. Nu am idee dacă a fost vreo revelație sau dacă a fost măcar convingătoare experiența. Dar știu sigur că am perseverat. Inconstant, cu pauze neregulate, am continuat totuși să meditez, de-a lungul anilor. Apoi, pe nesimțite, am abandonat practica asta, din cauză că nu mi-am mai permis luxul sensibilității pe care o aduceau stările meditative. Viața cerea de la mine să mă zbat să supraviețuiesc, să fac față unor solicitări nenumărate, pe toate planurile, iar meditația mă desprindea de toate zbaterile, de toate eforturile făcute împotriva firii. Așa că am ales atunci lupta. Mi s-a părut necesară – și, dacă mă uit acum în urmă, cred în continuare că a fost cel puțin necesară.

Însă o prea mare îndepărtare de latura cealaltă a vieții – latura subtilă, nevăzută, numită și spirituală – are consecințele ei. Și, într-o zi, când viața îți aduce aminte abrupt și neașteptat că toate lucrurile de aici au un sfârșit, te întorci iar cu fața spre acel ceva dinăuntrul tău care pare să semene cu un fir întins peste lumea asta, spre o alta – altă dimensiune poate. E ce mi s-a întâmplat și mie, și așa m-am întors la meditație. Revenirea a fost ușoară, și m-a făcut să-mi dau seama cât de mult am datorat, în trecut, meditației – pentru că uitasem complet. Și cât de puțin am vorbit altora despre meritele ei.

Așa că am zis să scriu aici două-trei cuvinte (sau patru 😊). Există nenumărate forme de meditație (realmente meditația poate lua orice formă, atâta vreme cât esența ei rămâne – și anume acea detașare de tot ce ne ține mintea captivă în lucruri, în emoții, în gânduri). E,  practic,  imposibil să nu găsești o formă de meditație care să ți se potrivească. Și niciodată n-a fost mai ușor decât azi să găsești tehnica potrivită – cu atâtea cărți pe tema asta, cu atâtea surse de informare, în general. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viață, e, poate, lucrul pe care îl recomand mai mult decât orice. Nu știu dacă funcționează în cazul tuturor (eu tind să cred că da, dar e doar viziunea mea subiectivă), însă, oricum ar fi, merită încercat, măcar atunci când nu pare să mai existe altă cale de ieșire din anumite stări. Unora (poate că multora) le-a salvat viața. Și vorbesc în cunoștință de cauză. 

(foto: keegan houser/unsplash)