E ciudat să înțeleg la vârsta asta că am trăit toată viața pentru un singur lucru - pe care l-am crezut esențial, l-am crezut deasupra tuturor celorlalte: fericirea.

Am crezut că tot rostul vieții e să vânăm fericirea, că nimic nu e mai presus de ea și că nimic nu contează nici pe departe atât de mult ca ea. 

Am mai crezut că să renunți la căutarea fericirii înseamnă să-ți pierzi dorința de a trăi. Că absența fericirii e depresia. Dacă fericire nu e, nimic nu e - ar fi sunat refrenul unui cântec, dacă l-aș fi compus eu (dar linia melodică n-ar fi semănat cu aia la care vă gândiți voi acum). Am aflat însă - nu fără mirare - că viața e mult mai mult decât momentele de fericire. Că, de fapt, s-ar putea ca nu fericirea să fie cea mai importantă în viață, ci sensul. Să faci lucruri cu sens, să știi de ce muncești din greu. Să investești mult efort și mult timp, și pe urmă să vezi un rezultat. Fericirea e scurtă și trecătoare, e ca o celebrare. Cea mai mare parte a vieții noastre e, în realitate, alcătuită din efortul de a crea - și fiecare simte nevoia să creeze acele lucruri care au sens pentru el, nu pentru alții. Așa că cea mai importantă (necesară) trăsătură a noastră s-ar putea să fie anduranța. Fericirea e ca o răsplată. Nu mi se pare că ea poate exista în sine; de fapt e goală, dacă o luăm strict ca pe un concept în sine. Ea are substanță doar când reprezintă vârful unui urcuș. Ajungi la ea dacă ai urcat până sus. E o stare pe care o câștigi prin efort. 

Nu prea-mi place de mine când spun că înainte credeam în fericire, iar acum cred în efort. Dar n-am ce face, constat că așa stau lucrurile. Înainte credeam în rezolvări instantanee, acum cred în anduranță. Și partea cea mai mișto e că nu m-aș mai întoarce la ce eram și la ce credeam în trecut. Nu m-aș mai apuca să alerg din nou după fericire așa cum aleargă copiii după fluturi colorați. 

Ba nu, am greșit, partea cea mai mișto nu e, de fapt, aia. Partea cea mai mișto e că obsesia fericirii și felul în care am aruncat totul în joc, atâția ani, ca să o găsesc, m-a făcut să trăiesc cu o intensitate rară. Adevărul e că n-aș da nimic din intensitatea aia ca să-mi cruț sufletul de unele sfârtecări. Există un timp pentru toate, iar ăla a fost timpul pentru emoții sălbatice și aventuri teribile. Fericirea, pentru mine, a însemnat să am parte și de ele.