Dacă mi-ar cere cineva să-mi imaginez paradisul, aș închide ochii și aș recrea în minte imagini pe care le vedeam zi de zi în cele aproape șase luni cât am stat într-un sătuc din zona Bodrumului: clădirile albe, strălucitoare, pe fațada cărora se cățăra bougainvillea de un roz fără seamăn, cerul albastru imaculat, lămâii, măslinii, iasomia, marea Egee care sclipea în apropiere, piața alimentară săptămânală plină cu arome și culori coborâte, probabil, direct din Olimp.

În sătucul acela din sud-vestul Turciei trăia Ahmet amca, adică unchiul Ahmet. Un bătrân de la care cumpăram zarzavaturi cultivate de el și de nevasta lui în grădina lor întinsă. Mă invita de fiecare dată să mă duc și să-mi culeg singură ce-mi trebuia – roșii, castraveți, vinete – apoi să cântăresc totul pe cântarul rudimentar de pe prispă, iar în final calcula cât mă costă. Dacă nu aveam bani destui la mine, îmi spunea să-i aduc când o să-i am. „Dar să ții tu minte, că eu uit”, zicea senin.

Ahmet amca avea și vacă. Uneori stăteam lângă el până când o mulgea și plecam cu laptele proaspăt acasă. Aveam timp. În lunile acelea nu mă grăbeam niciodată nicăieri. Nici când mă duceam la cumpărături, la magazinul mare din sat, pe un drum de țară îngust și șerpuit, tăiat în iarba deasă, și mă opream de fiecare dată sub un dud, la umbră - acolo mirosea dulceag a dude răscoapte, căzute pe pământul uscat și prăfos de dedesubt, și îmi plăcea să rămân uitând de mine, culegând una câte una dudele negre, savurându-le încet și negândindu-mă la nimic, în căldura toropitoare și atât de liniștită din ținutul acela exotic pentru mine, deși în multe feluri familiar. Nici când mă jucam cu Zeytin (Măslină), o cățea mare, neagră și blândă ca nicio alta, care stătea mai mult cu mine decât cu stăpânii ei și care ocupă, de-atunci încoace, un loc numai al ei în sufletul meu. Nici când mergeam la plajă, cu nelipsita mea revistă turcească de decorațiuni interioare, Evim, și, întinzându-mi rogojina, începeam să-mi alcătuiesc reveriile sub lumina albă a soarelui și în vecinătatea nisipului sclipitor.

Dintre țările pe care le-am văzut până acum, Turcia e singura în care am petrecut, în total, mai bine de un an. Am avut timp să o cunosc în intimitate și să o iubesc cum se cuvine. Gândul că lumea asta mare e plină de astfel de locuri (dintre care sper să mai văd încă multe) îmi aduce aminte, de fiecare dată, că viața e, de fapt și dincolo de orice, frumoasă. Iar în zilele ploioase, ca cea de azi, și în anii cu pandemii, ca acesta, nu trebuie decât să închid ochii și, știți voi, să îmi imaginez paradisul.

Photo by Meriç Dağlı on Unsplash

Meditația, drumul spre libertatea interioară

Am descoperit meditația acum vreo 20 de ani. La vremea aia cu greu puteai găsi pe cineva mai sceptic decât mine în privința ei. Mi se părea ba o farsă (faptul că trebuia să închid ochii mă făcea din cale-afară de suspicioasă), ba o slăbiciune a asiaticilor – noi, europenii, eram mult mai raționali și, deci, mai capabili să facem față realității fără artificiul meditației. Puteam să perorez pe tema asta la nesfârșit, fiindcă credeam cu tărie în tot ce spuneam.  

Și totuși, în ciuda teoriilor mele răsunătoare, aveam de fapt mare nevoie de ceva care să mă ajute să fac față vieții – în punctul în care ajunsesem eu pe-atunci. Eram debusolată, o mulțime de slăbiciuni pe care le ascunsesem inclusiv de mine, ani de-a rândul, începeau să iasă la suprafață vrând-nevrând. Și cum meditația promitea multe (cel puțin în prezentările pe care le făceau diverșii maeștri spirituali orientali), am trecut, până la urmă, peste sentimentul penibilului și m-am așezat, cu ochii închiși – în camera mea, departe de ochii altora.

Nu mai țin minte cum a fost când am meditat prima dată. Nu am idee dacă a fost vreo revelație sau dacă a fost măcar convingătoare experiența. Dar știu sigur că am perseverat. Inconstant, cu pauze neregulate, am continuat totuși să meditez, de-a lungul anilor. Apoi, pe nesimțite, am abandonat practica asta, din cauză că nu mi-am mai permis luxul sensibilității pe care o aduceau stările meditative. Viața cerea de la mine să mă zbat să supraviețuiesc, să fac față unor solicitări nenumărate, pe toate planurile, iar meditația mă desprindea de toate zbaterile, de toate eforturile făcute împotriva firii. Așa că am ales atunci lupta. Mi s-a părut necesară – și, dacă mă uit acum în urmă, cred în continuare că a fost cel puțin necesară.

Însă o prea mare îndepărtare de latura cealaltă a vieții – latura subtilă, nevăzută, numită și spirituală – are consecințele ei. Și, într-o zi, când viața îți aduce aminte abrupt și neașteptat că toate lucrurile de aici au un sfârșit, te întorci iar cu fața spre acel ceva dinăuntrul tău care pare să semene cu un fir întins peste lumea asta, spre o alta – altă dimensiune poate. E ce mi s-a întâmplat și mie, și așa m-am întors la meditație. Revenirea a fost ușoară, și m-a făcut să-mi dau seama cât de mult am datorat, în trecut, meditației – pentru că uitasem complet. Și cât de puțin am vorbit altora despre meritele ei.

Așa că am zis să scriu aici două-trei cuvinte (sau patru 😊). Există nenumărate forme de meditație (realmente meditația poate lua orice formă, atâta vreme cât esența ei rămâne – și anume acea detașare de tot ce ne ține mintea captivă în lucruri, în emoții, în gânduri). E,  practic,  imposibil să nu găsești o formă de meditație care să ți se potrivească. Și niciodată n-a fost mai ușor decât azi să găsești tehnica potrivită – cu atâtea cărți pe tema asta, cu atâtea surse de informare, în general. Dintre toate lucrurile pe care le-am făcut în viață, e, poate, lucrul pe care îl recomand mai mult decât orice. Nu știu dacă funcționează în cazul tuturor (eu tind să cred că da, dar e doar viziunea mea subiectivă), însă, oricum ar fi, merită încercat, măcar atunci când nu pare să mai existe altă cale de ieșire din anumite stări. Unora (poate că multora) le-a salvat viața. Și vorbesc în cunoștință de cauză. 

(foto: keegan houser/unsplash)

Freelancer (2)

Se pare că uneori sunt suficiente două săptămâni pentru ca în tine să se schimbe ceva radical. Două săptămâni în care întrerupi complet modul de viață pe care îl duseseși până atunci, în care ieși din viața ta și trăiești așa, în afara ei. 

Asta mi s-a întâmplat mie atunci. Întoarsă la București, în apartamentul meu din Ștefan cel Mare, am lăsat bagajele jos și, stând în picioare, pe hol, m-am întrebat la ce anume mă întorsesem. La zgomotul traficului care nu se oprea niciodată? La chiria care îmi înghițea jumătate din veniturile lunare? La graba brutală?

Timp de câteva săptămâni n-am făcut decât să mă gândesc la o scăpare. Lucrurile nu puteau să mai continue așa. Muncă zi-lumină ca să-mi plătesc viața trăită în fața calculatorului într-un apartament din București. Revelația a venit neașteptat, într-o noapte în care somnul refuza să vină: să plec. Pur și simplu.

Din momentul în care am hotărât să părăsesc Bucureștiul, orizonturile au început să se lumineze. Orașul ăsta în care fiecare minut petrecut mă costase energie consumată fără măsură, planuri febrile de supraviețuire, atenție încordată față de orice neprevăzut care ar fi putut să-mi răstoarne respectivele planuri de supraviețuire, gândul risipit în zeci de direcții în care mi se cerea să merg (unele dintre ele) sau voiam să merg (altele), rememorarea continuă a datoriilor încă neplătite și a lucrurilor încă necumpărate (dar necesare) – pe scurt, orașul ăsta în care, pentru mine, totul era ca o muncă și în care până și gândul că ar trebui să mă odihnesc era o sarcină în plus pe listă, devenea dintr-odată un oraș cu nenumărate posibilități ale bucuriei. Eliberată de corvoada zilnică a chiriei lunii următoare, începeam să văd, pe rând, toate locurile din București în care mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp, toate lucrurile pe care aș fi putut să le fac acolo, simțeam gustul Bucureștiului trăit în libertate.

A doua zi m-am trezit devreme. Pentru prima dată, după mulți ani, mă trezeam pentru mine, nu pentru că mă zgâlțâia datoria. M-am ridicat pe marginea patului – și am zâmbit. Simțeam covorul sub tălpi, vedeam razele soarelui strecurate pe după perdele. Era ca și cum mă trezisem după un somn lung, foarte lung, un somn care începuse în prima zi a venirii mele în București. M-am ridicat, am tras perdelele și m-am uitat afară. Cerul era albastru, oamenii erau grăbiți, și undeva între cer și oamenii de jos, eu, la etajul cinci al blocului din Ștefan cel Mare, îmi aduceam aminte că viața fusese cândva mai mult decât un maraton al supraviețuirii, și că ar putea să fie din nou mai mult și mai frumos de-atât. M-am întins, fără grabă. Fără grabă, fără grabă. Nu mă săturam de starea asta nouă, în care cel mai mărunt lucru pe care îl făceam era ca un mic izvor de plăcere, pentru simplul motiv că în spatele tuturor gândurilor nu se mai afla gândul acela permanent că n-am timp, că trebuie să mă mișc repede.

În ziua aia, plimbându-mă pe străzile Bucureștiului luminate parcă de un soare nou, m-am gândit la multe lucruri. M-am gândit cât de puține erau, de fapt, nevoile mele reale. Și cât de puțin ar fi trebuit să muncesc (comparativ cu efortul nesfârșit din ultimii șapte ani) ca să mi le împlinesc. Și (mă întorceam la concluzia asta iar și iar, de zeci de ori, și o savuram ca pe un desert de lux) cât de mult TIMP LIBER ar fi putut să-mi rămână. Cu gândul ăsta în minte, Bucureștiul se făcea tot mai frumos de la un minut la altul.

(Foto: Adrian Dascăl/ Unsplash)