Am crezut că tot ce vreau e ca viața mea să fie un timp liber nesfârșit. Să nu mai fiu obligată să fac nimic contra cronometru. Să fac ce vreau eu, când vreau eu. După niște ani de muncă aproape neîntreruptă, am ajuns la un moment dat să trăiesc așa. Și mi-am dat seama atunci că, deși e mai bine decât să fiu într-un maraton continuu, nu e chiar bine de tot nici așa. Că cel mai bine e să muncesc cu măsură. Să găsesc un echilibru. Dar să muncesc.

Am crezut că nu mi-aș dori nimic pe lume mai mult decât să trăiesc pe malul mării. Acum vreo 12 ani am ajuns să trăiesc pe malul mării Egee, în zona Bodrumului. Era frumos ca într-un vis. Dar după șase luni, când se apropia toamna, mi s-a făcut dor de o viață urbană, cu librării, cinematografe și viață culturală, în general. 

Am crezut că idealul oricărui om este să ajungă să nu mai aibă nevoie de nimic, să nu-și mai dorească nimic, să nu-l mai intimideze nimeni, să nu-i mai fie frică de nimic, să fie mereu stăpân pe sine și să se simtă mereu puternic. Am visat să ajung un supraom de felul ăsta. Acum îmi dau seama că era un ideal infantil, deși anii în care am mers pe drumul ăsta m-au dus departe - departe de mocirla în care mă zbăteam. N-o să ajung niciodată pe un vârf de munte în care totul e desăvârșit și împlinit și unde eu o să mă transform într-un supraom - brusc, ca prin magie. Nu există așa ceva decât în închipuire. Și nici măcar nu mai văd acum de ce și-ar dori cineva una ca asta. Viața e un proces continuu. Iar dacă devii complet invulnerabil, așa cum visează câteodată oamenii să devină, nu prea văd cum te-ai mai putea numi viu și de ce ai mai continua să trăiești pe lumea asta.    

 

 Acum mulți ani, am văzut, într-o noapte, o emisiune despre un cuplu de patinatori ruși care emigraseră în America. Mi-a rămas în minte, din toată emisiunea, cum povesteau despre discrepanța dintre viața și antrenamentele lor din Rusia Sovietică și felul în care trăiau patinatorii din America. Își dădeau seama, prin comparație, că ei sacrificaseră tot, că nu avuseseră viață personală, timp liber, și că fuseseră într-o căutare permanentă a perfecțiunii tehnice și artistice. În schimb, pentru patinatorii americani exista viață și dincolo de performanțele lor din competițiile sportive. Spuneau sportivii ruși că au simțit atunci acut că rataseră multe până la vârsta aia, că ardoarea pe care o puseseră în antrenamentele lor fusese prea mare, că înțelegeau că nu trăiseră decât pentru și prin patinaj. Era o amărăciune în cuvintele lor, simțeai că vorbesc despre o pierdere existențială mare și importantă pentru ei. 

Dar la sfârșit, când reporterul i-a întrebat dacă regretă că și-au dedicat atât de mult viața patinajului, au rămas pe gânduri, iar răspunsul pe care l-au dat apoi i-a surprins, poate, și pe ei înșiși. Nu, nu regretau, de fapt. Fiindcă n-ar fi ajuns niciodată la nivelul ăla înalt de performanță, iar adevărul era că își doreau nivelul ridicat de performanță, își doreau să fie atât de buni în ce făceau, își doreau mirajul perfecțiunii. 

Cred că mulți dintre noi nu sunt străini de dilema asta. E greu să sacrifici atâtea alte posibilități pe care ți le deschide viața și să te concentrezi îngust pe una singură, ani la rând. Dar dacă ești genul care simte o nevoie organică să dea tot atunci când îl pasionează ceva, și dacă pasiunea ta e chiar munca pe care o faci zi de zi, atunci nu prea ai de ales și cauți să vezi cât de departe (sau de sus) poți să ajungi. O să vină, mai târziu, și vremea când o să știi, când o să simți că începi să vrei altceva. Și atunci o să privești în urmă și o să ți se pară că ai investit prea mult din tine și din viața ta în pasiunea aia nebună. Dar când o să te liniștești, când o să judeci calm și lucid, o să înțelegi că nu se putea altfel - nu în cazul tău. 

Fiecare etapă din viața noastră înseamnă un câștig pe de o parte și o pierdere pe de alta. Treaba importantă pe care o avem de făcut e să decidem ce merită câștigat și ce merită pierdut.