Danemarca e o țară care favorizează introspecția. Când am venit aici, am adus cu mine obiceiurile mele vechi: impulsivitatea, viteza, hiperactivitatea. Din octombrie și până în aprilie, vremea din țara asta nu-mi permite să fac toate lucrurile pe care mintea mea ar vrea să le fac. Iar orele puține de lumină fac din mine o introvertită mai mare decât eram. Dar - și aici e marea șmecherie - e o introversie sănătoaasă. E o introversie care îmi domolește goana cu care aveam eu tendința să trec prin viață, e o introversie care mă împrietenește cu mine însămi și mă învață să fiu fericită acasă. 

Toată viața mea de până acum a fost o înlănțuire de planuri de plecare. Căutam în permamență destinații în care să ajung. Am avut un suflet nomad, am călătorit mult și am locuit luni la rând în orașe sau țări străine. Felul meu de a călători nu era de tip city break, fiindcă city-breakurile mi se păreau un fel de a-mi flutura pe la nas ceva frumos și a-mi spune că o să-mi arăți mai multe cu altă ocazie, dar până una-alta city-breakul s-a terminat și trebuie să plec acasă. Nu. Când ajungeam undeva și-mi plăcea, voiam să rămân acolo și să simt orașul, să-l explorez așa cum merita și așa cum meritam. 

Dar acum câțiva ani, când eram în Spania, m-am pomenit că mi se face dor să mă întorc acasă, în Odense. După nici o săptămână. Așa ceva nu mai pățisem. Aș fi putut să mă întreb atunci dacă nu cumva încep să îmbătrânesc (mă rog, să zicem că m-am întrebat și asta), dar am știut imediat că era vorba despre altceva. Începeam să mă simt bine acasă. Începea să îmi placă rutina. 

Rutina a fost o chestie pe care eu aș fi pus-o oricând în capul listei lucrurilor de care să fugi unde vezi cu ochii. Rutina era dușmanul creativității, al spontaneității, al însuflețirii - pe scurt, era dușmanul frumuseții vieții. În plus, odată cu rutina începea să se înfiripe un mod burghez de viață, iar viața burgheză era dușmanul meu de moarte! Eu fusesem rudă cu păsările călătoare, cu actorii itineranți din alte secole, cu scriitorii nomazi care aveau buzunarele mereu goale și inima mereu plină. Fusesem oricând gata să plec la drum, indiferent unde și în ce condiții. Așa am ajuns să văd locuri și să am experiențe datorită cărora susțin întotdeauna sus și tare că viața e frumoasă în ciuda a orice. 

Dar se întâmpla acum ceva cu mine. Ceva nou. Începeam să caut o continuitate interioară și exterioară, nu mai voiam să sar precum calul de pe tabla de șah, din patru în patru căsuțe. Voiam să iau lucrurile în ordine și treptat, pas cu pas. Iar continuitatea asta, spre surprinderea mea, era sinonimă cu rutina. Și trebuia să recunosc că avea meritele ei. Deveneam mai liniștită, mai mulțumită cu lucrurile pe care mi le dorisem cu ardoare în trecut și pe care ajunsesem să le am în prezent. Nu mai simțeam aceeași nevoie acută și sfredelitoare de a găsi destinații noi, de a țese rapid planuri noi, de a-mi lega șireturile și a ieși pe ușă imediat.