Dacă mi-ar cere cineva să-mi
imaginez paradisul, aș închide ochii și aș recrea în minte imagini pe care le vedeam
zi de zi în cele aproape șase luni cât am stat într-un sătuc din zona Bodrumului: clădirile albe, strălucitoare, pe fațada cărora se cățăra bougainvillea de un roz fără seamăn, cerul albastru imaculat,
lămâii, măslinii, iasomia, marea Egee care sclipea în apropiere, piața alimentară săptămânală plină cu arome și
culori coborâte, probabil, direct din Olimp.
În sătucul acela din
sud-vestul Turciei trăia Ahmet amca, adică unchiul Ahmet. Un bătrân de la care
cumpăram zarzavaturi cultivate de el și de nevasta lui în grădina lor întinsă. Mă invita de fiecare dată să mă duc și să-mi culeg singură ce-mi trebuia – roșii, castraveți, vinete – apoi să cântăresc totul pe cântarul rudimentar de pe prispă, iar în final
calcula cât mă costă. Dacă nu aveam bani destui la mine, îmi spunea să-i aduc
când o să-i am. „Dar să ții tu minte, că eu uit”, zicea senin.
Ahmet amca avea și vacă. Uneori stăteam lângă el până când o mulgea și
plecam cu laptele proaspăt acasă. Aveam timp. În lunile acelea nu mă grăbeam niciodată nicăieri. Nici când mă duceam la cumpărături, la magazinul mare din sat, pe un drum de țară îngust și șerpuit, tăiat în iarba deasă, și mă opream de fiecare dată sub un dud, la umbră - acolo mirosea
dulceag a dude răscoapte, căzute pe pământul uscat și prăfos de dedesubt, și îmi plăcea să rămân uitând de mine, culegând una câte una dudele negre, savurându-le încet și negândindu-mă la nimic, în căldura toropitoare și atât de liniștită din ținutul acela exotic pentru mine,
deși în multe feluri familiar. Nici când mă jucam cu Zeytin (Măslină), o cățea mare, neagră și blândă ca nicio alta, care stătea mai mult cu mine decât cu stăpânii ei și care
ocupă, de-atunci încoace, un loc numai
al ei în sufletul meu. Nici când mergeam la plajă, cu nelipsita mea revistă
turcească de decorațiuni interioare, Evim, și, întinzându-mi rogojina, începeam să-mi alcătuiesc reveriile sub lumina albă a soarelui și în vecinătatea nisipului sclipitor.
Dintre țările pe care le-am văzut până acum, Turcia e singura în care am petrecut, în total, mai bine de un an. Am avut timp să o cunosc în intimitate și să o iubesc cum se cuvine. Gândul că lumea asta mare e plină de astfel de locuri (dintre care sper să mai văd încă multe)
îmi aduce aminte, de fiecare dată, că viața e, de
fapt și dincolo de orice, frumoasă. Iar în zilele ploioase, ca cea de azi,
și în anii cu pandemii, ca acesta, nu trebuie decât să închid ochii și, știți voi, să îmi imaginez paradisul.
Photo by Meriç Dağlı on Unsplash
